Durerea nu mai este privită doar ca semnul clar al unei leziuni din corp, ceva ce trebuie suportat sau „dus pe picioare”. Astăzi, medicina o definește ca pe o experiență neuro-psiho-socială procesată de creier. Schimbarea importantă ține și de felul în care o persoană a fost învățată să vorbească sau să tacă despre suferință, pentru că acest lucru poate modifica chiar modul în care durerea este trăită.
Consecința este directă în cazul durerii cronice. Ea nu mai intră în categoria ideii că trece dacă există suficientă răbdare. Discuția se mută astfel din zona voinței personale în cea a îngrijirii reale. Pentru multe femei, acest lucru are o miză concretă. Dacă au crescut cu ideea că rezistența înseamnă să nu se plângă, durerea poate fi tratată mai ușor ca o probă de caracter decât ca un simptom care cere ajutor.
Reflexul de a suporta suferința în tăcere are rădăcini vechi. În Egiptul Antic, durerea invizibilă era pusă pe seama zeilor și era tratată inclusiv cu piele de broască fiartă în ulei, considerată una dintre cele mai vechi forme de pansament. În Grecia Antică, Hipocrate lega durerea de dezechilibrul celor patru umori ale corpului. Mai târziu, în Europa medievală, mănăstirile care funcționau și ca spitale aveau acces la opiu, însă îl foloseau limitat, pentru că suferința era văzută ca o formă de purificare spirituală.
Urmele acestei mentalități se văd și astăzi. Ele explică de ce unele femei aleg să nască fără analgezice, chiar și atunci când opțiunile există. Potrivit psihologilor citați de Lyla, „strânsul din dinți” în fața durerii este o învățare culturală. În același timp, exprimarea suferinței este prezentată drept un comportament uman universal, apărut pentru a obține sprijinul comunității.
Un alt punct important apare atunci când durerea persistă după ce problema fizică s-a vindecat. Într-o astfel de situație, semnalul este că nu mai este vorba doar despre țesuturi, ci despre un mecanism mai complex. Definiția actuală a durerii include o realitate pe care multe femei o resimt deja: stresul și anxietatea nu sunt un simplu „adaos” psihologic, ci factori care pot amplifica durerea fizică.
De aici vine și schimbarea de perspectivă asupra durerii cronice. Ea nu înseamnă slăbiciune, exagerare sau lipsă de rezistență. Este o afecțiune care are nevoie de tratament și de sprijin, inclusiv psihologic, nu de rușine sau de comparații cu ideea veche că „așa trebuie să fie”. În perioada medievală europeană, mănăstirile aveau acces la opiu, dar îi limitau folosirea tocmai pentru că suferința era percepută ca purificare spirituală.
